Vreau să vă spun o poveste:

Cu peste 30 de ani în urmă, am primit cel mai frumos compliment. Expusesem niște crizanteme în Piața Romană, la „Coloane”, într-o expoziție găzduită de AGIR. 99,99% dintre expozanți erau dintr-o asociație – nu îi mai știu numele, poate chiar aceasta. Probabil că fusese la modă un anumit curent în pictură în acea perioadă: toate exponatele asociației erau triste, abstracte, închise la culoare. Nostim, dar acum mă regăsesc perfect în ele!

Era sâmbătă, zi de panotare. Intră paznicul, privește sala, îl văd cum se încruntă. La un moment dat, vede crizantemele, se luminează la față și spune:
– Ale cui sunt florile alea frumoase?

S-a lăsat o liniște mormântală, o mie de ochi încruntați s-au întors spre mine, privind fioros, iar un glas s-a auzit:
– Artă naivă!

Din acea clipă, acesta a devenit crezul meu:

„– Da, artă naivă să fie, dacă prin ea pot atinge sufletul unui singur om!”

Pictez rar, doar când am cu adevărat ceva de spus, pentru că mă împart cu drag între mai multe pasiuni care sunt prietene, se susțin, se întrepătrund. Iubesc oamenii. Ador să scriu. Și să fiu pe scenă. Și să alerg.

Cel mai iubit desen al meu este cel în fața căruia am îngenuncheat. La propriu. Pe asfalt, pe Calea Victoriei. 20 x 20. Fiind proaspăt inițiată în tehnica mozaicului, am vrut să creez un simbol al iubirii și al mozaicului, în comunitatea AAPB.

Cu doi ani în urmă, m-am cufundat în… graffiti. Desenele sunt peste tot prin oraș, în general blamate. Trebuie însă să îi înțelegem pe acei tineri, altfel nu putem face pasul înainte spre adaptarea la viitor. Iar unele lucrări sunt de-a dreptul fascinante. Doar să se renunțe la prejudecăți.

Am vandalizat eu însămi o mașină, ce-i drept, cu acordul proprietarului, dar acea experiență mi-a adus o eliberare emoțională incredibilă.

Dacă nu mă credeți, încercați!